La mama acasa_cod_jurnal

La mama acasa. 

An end to a story

Singurele persoane pe care mi le-am dorit moarte si carora am vrut sa le fac rau activ sunt ea si el. Cel care m-a controlat si torturat psihic si agresat sexual pana la viol si cea care m-a nascut care avea sa imi spuna ca fusese vina mea pentru asta. 

La 30 de ani locuiam cu mama care umbla in gunoi pentru a verifica ce mancasem si ce ambalaje aruncasem. Daca cheltuisem bani pe ceva neregulamentar dietei, daca cheltuisem bani punct. 

Apoi, in timpul cat am locuit putin singura in afara orasului, imi trimitea medicamentele de pe reteta insotite de bonuri. In caietul ei, m-a trecut cu datorii crescande si crescande. Eram o cheltuiala in plus pt ea, evident. 

Cand veneam in weekend acasa, ma suna si intreba ce sa imi faca de mancare. De cand m-am intors acasa, nu m-a intrebat o data ce as vrea sa mananc, niciun interes sa vada daca am vreo dorinta sau daca mai traiesc in camera aia veche si ponosita. Ca intotdeauna, asteptarea e “sa ma multumesc cu ce am.’’

Dupa ce m-am intors acasa,  nu a existat zi in care sa nu imi doresc cu toata fiinta sa plec de aici. Nu mai pot dormi in vechiul pat, care acum arata ca o mobila proasta si urata si scartie ca cauciucul. Incerc sa vand mai tot ce am: haine, carti, pantofi care mi-au oferit putina placere si femininatea, si identitatea mea eclectica au iesit din nou la soare pentru o vreme. Imi doresc sa vand tot ce a  adunat la naftalina si toata biblioteca noastra a inutilitatilor. 

Auzind-o numai venind acasa intram in atac de anxietate cu ameteli. 

Auzind-o vorbind la telefon sau comentand prosteste la televizor sau gemand si sforaind langa mine imi provoca alte atacuri de anxietate. 

Ma retrageam in dormitor mai toata ziua si incercam sa nu ies de acolo. Cand voiam sa ma uit si eu la televizor si doamne sfinte, sa schimb canalul - ma strecuram in coltisorul de pe canapea si aproape imediat regretam ca trebuie sa fac asta. 

Ma intorceam si rasuceam in somn. 

Nu mai aveam niciun loc aici si zilnic imi faceam planuri de renovare, remobilare si plecare cat mai departe. Visam la propriu cum aduceam mobila noua in casa si cum aveam in sfarsit un pat nou in care sa ma simt confortabil. Nu stiu de ce imi canalizez toata fiinta in mine, e de parca mobila noua cu interior design ar schimba ceva din situatia asta expirata.

Scriu asta in timp ce toate astea inca-s parte din viata mea, inca de 8-10 saptamani de cand am revenit la Ploiesti, in aceasta casa. Imi fac planuri si scheme cu paletele de culoare si cu optiunile de remobilare ale camerelor noastre, imi fac liste si etichete cu obiecte si mobile noua. Si adunate toate intr-un mic proiect arata exceptional. 

Nu pot fi eu insami cat timp locuiesc cu ea, nu pot sa scap de anxietatea asta perena si de caderea in obiceiuri nesanatoase pentru a-I face fata. Sunt extenuata, izolata, frustrata, saturata si depresiva; dar determinata sa schimb situatia. Si sa fac tot posibilul pentru a-mi demara viata departe de ea, de locul asta si de oamenii astia. 

—----    —----    —---    —----  

Intr-o zi, la Ploiesti, il tineam pe Tommy in brate si stateam la geamul din balcon. Statea pleostit pe burtica lui. Iar in burtica mea rasuna anxietatea care se adunase de luni de zile.

Ma uitam la ea direct, poate mai direct ca niciodata in viata mea fata de ea. I-am spus sa se abtina sa mai comenteze dimineata la 7.30 - 7 - 6.30 cu privire la ce mananc si ce bag in gura, ca este corpul meu si alegerile mele, ca slabitul este un proces cu suisuri si coborari. Destul. Mi-a scapat cliseul ca ‘am 30 de ani’ . Era sigura ca zic ca am 30 de ani. ‘’Dar nu ii am in toate privintele… ‘’

‘Dar cine esti tu, Dana Banana (sa judeci si decizi)?’ Dana Banana era una dintre mamele isterice, penibile si manipulatoare din casa Mireasa, show-ul ei preferat.

S-a justificat ca nu vrea ca mai tarziu sa zic ca mama nu a fost langa mine atunci. Nu-i inteleg justificarea stupida negandita. Chiar n-are logica. 

“Dar nu e nevoie, crede-ma ca apreciez ca ai fost langa mine cand a fost mai greu.” Si punct.

Acum dispari.

‘’Dar nu trebuie sa sari de pamant si sa te enervezi. Discutam si noi ca o familie.” Pai tocmai. Ii spun, ca unui copil, ca e normal sa te  enervezi si sa spui stop cand e prea mult. Ajunge. 

Ma duc in dormitor si iau niste oje la mana si le rotesc aiurea de cateva ori, doar ce se aude un clinchet. Un clinchet care sa ma readuca in prezent, un clinchet fara sens. Iau carnetul de notite si creioanele neon si desenez - umplu niste spatii cu culoare - atat - si le folosesc pe toate pe o foaie, concentrat si apasat. 

O aud apropiindu-se de pisoi si alintandu-se cu el, aruncandu-se “in bratele” lui, distragandu-se si aprovizionandu-se cu afectiune in momentele de dupa discutia si rugamintea mea. 

—----- —---- —----   —------ —----

Suntem tot in faza post-intoarcere si se zugraveste; desigur mama trebuie sa se planga de ceva si acela va fi legat de plata asa ca incepe un demers de “corectitudine” ca sa obtina masuratoarea pe care si-a calculat ca si-o permite. Privesc toate adunarile cu simplii nostri zugravi, aici in intimitatea unui spatiu pe care l-am numit acasa si penibilitatea din comportamentul, din vocea si adresarile ei, si micro managementul etern 'de om prost.'

Dupa zugravire, aparent ne apucam de curatenie. Incepem cu un conflict in imi zice ca n-am niciun respect pentru ea,  ca “persiflez” si ca PRETIND CEEA CE NU OFER. Apoi instant se comporta ca nimic nu s-ar fi intamplat si este din nou mama grijulie care ma bruscheaza fizic …pentru ca evident, nu se poate abtine sa nu finalizeze acel mesaj.

Si azi decid ca voi pleca. De data asta fara intoarcere, de data asta voi face totul pentru mine si pentru realizarea mea. Iar ea va ramane si moare singura, inecandu-se in somn de la atata toxicitate. Iar eu de abia astept ziua aceea, va fi zi cu pace si libertate in sfarsit. Mama opresoare a acestei minti fertile si abundent creative va muri.

Asa arata o relatie cu un parinte imatur narcisist, imatur emotional si distant. 

(Referinta: Posibil parte dintr-un text mai lung in viitor)