schita

O schiță în trei episoade. (candidat la concursul ''castane dulci pentru o iubire amara'' organizat de artadepatrudimineata.ro) 

 

1.

Cel în care ți-ai pus degetul mijlociu pe frunțile unor femei care încercau să te scoată afară din birourile lor, cu fețele calme și relaxate, înțelegătoare și senine; uitându-se la tine în timp ce erai împins afară, tot timpul cu o expresie răutăcioasă, arogantă și mulțumită de sine pe fața ta.

 

După doar două luni de conviețuit fizic împreună; ne făceam planuri să ne mutăm amândoi în Portugalia. Eu nu puteam să îmi imaginez altceva decât plaja nemărginită și lungă din Faro și oceanul, zilele de acum 8 ani petrecute în lumina soarelui printre dune mâncând chorizo cu mozarella. Problema în Portugalia, aveam să aflu este lipsa încălzirii centrale. Problema străinului din patul meu este lipsa inerentă a căldurii. Creșterea lui insulară; ‘’schimbători ca vremea’’, dar mereu gri și reci și inaccesibili, de multe ori de o violență interioară adâncă, perfectă.

 

Când i-am spus deodată că câteodată nu îl plac, nu îl invitam la un conflict. Mă bătuse pe picioare entuziasmat după ce ne urcasem în tren, după ce își luase cafeaua și ajunsese să se urce cu 2-3 minute înainte de plecare; la 10 minute înainte de ora plecării, o luase abrupt înstânga către magazin să își ia încă o cafea; după ce mai și stăteam pe loc încercând să cădem de acord unde ne găsim după ce și-o ia, acolo sau acolo. sau acolo. sau acolo. până când i-am făcut semn să se ducă o dată. M-am dus la tren și am dezbătut dacă să mă urc înaintea lui, să mă urc fără a-l aștepta, fără a-l întrevedea. Și l-am așteptat.

 

2.

Cel în care am trecut pe partea ta a patului în somn și te-ai trezit cu o privire cruntă către mine; am zis ‘’scuze’’ și m-am întors înapoi pe partea mea. Apoi ne-am culcat la loc.

 

Povestindu-i despre orașul meu natal și despre bulevardul castanilor, îl surprind plictisit întrebându-mă - ‘’I se spune bulevardul castanilor doar pentru că are castani?’’

 

Da.

 

Când apăreau tensiuni care nu ajungeau să fie exprimate vreodată clar și comunicate concret și plenar, pe înțeles, avea tendința de a se retrage. Oficial, era deja prea greu. Prea greșit cumva și cu riscul de a deveni ciclic; iar eu eram confuză mereu. Eram dependentă emoțional de el și de senzația pe care mi-o oferea, care era simplu, ca un drog. Mă aburea până la următoarea doză și mă ținea acolo, deși eu eram mereu conștientă că e greșit, că nu e ce îmi trebuie. Că nu sunt eu.

 

Și mă înecam încet, într-o piscină din ce în ce mai adâncă și mai întunecată în timp ce el era un înotător cunoscător și atletic încă de copil.

 

3.

Cel în care porți un costum bej și te uiți direct la mine acuzator undeva sub un pod; atotcunoscător și superior după ce te dădusem afară în acest timp în care tu îți așteptai copilul să se nască.

 

Eram obsedată cumva de faptul că el e o balanță și eu un berbec. Citisem undeva demult, prin vreun quizz popular că o balanță mi-ar fi partener perfect. Și pe lângă asta, ne-am găsit în anul în care aceste două semne zodiacale s-au aflat în nu știu ce nod nordic și în nu știu ce conjuncție... că relația noastră a început primăvara, ‘’când încep eu’’ și s-a terminat toamna, când ‘’începe el.’’

 

În ‘Scenes from a marriage’, cei doi parteneri se află în pragul ușii și încep să se bată. La sfârșitul violenței actele de divorț sunt în sfârșit semnate. Iubirea asta nici nu știu dacă a fost amară, nici nu știu dacă a fost, se simte că și nu ar fi fost. Nu am construit nimic. Parcă am fost pe aceleași pastile care îmi provoacă amnezie și parcă doar am trecut prin asta ca gâsca prin apă. Sunt aproximativ 8 săptămâni de când am încetat să vorbim și încă mai sunt într-o mică expectativă să îmi scrie. Ceva. Nu știu ce. Ceva de la care cu siguranță eu îmi voi lua avânt și mai tare. Și care mă va motiva și mai mult să mă distanțez.  Dar știu că nu o să o facă.

 

Într-un final, toți știm ce facem. Cine suntem.

 

O ultimă declarație.

 

Erai atât de subțire că putem vedea printre brațele și trunchiul tău toate lucrurile, adevărul impermanenței lor pe care mi-l prezentai. Iar eu, atât de umflată și grasă ca să suplimentez-complementez lipsa lucrurilor din viața mea. Dacă era ceva ce puteam să fac printre toate lucrurile pe care nu puteam să le fac, era să mănânc. Acum, tu apăruseși in viața mea și deși ne aflam într-o relație aparent împlinită, eu nu scăpasem de obiceiul de a mânca emoțional. Să îmi construiesc un perete de apărare în jurul trunchiului și într-un final să las garda jos, în siguranță, era tot ce puteam.

 

Un final care continuă.

 

Plimbându-mă prin centrul lui Faro, în Portugalia, am întâlnit un comerciant de castane coapte. Eram jumătate din cât sunt acum, călătoare neînfricată pe un continent vechi și foarte mult ca tine - un copil complet transparent care se simte misterios și prin asta este în consecință, dezamăgitor. Mi-am luat un pumn cu 5 sau poate 2 euro. Apoi am mâncat o clătită super scumpă. Și apoi am dispărut.